Daca vei lasa corpul tau deoparte, pe un scaun, sa atârne fara vreun scop anume si pe vârful degetelor, te vei strecura din el în adâncul sufletului tau, pe carari stiute numai de tine, prin labirintul gândurilor tale, prin tunelurile amintirilor si al trairilor care sufla vânt aspru si rece prin sufletul tau vei gasi o temnita, iar dincolo de usa grea si ruginita, ticsita de încuietori, vei gasi cel mai negru secret al tau, care se hraneste cu teama ta, cu ocaziile irosite de a-l da in vileag, cu slabiciunea ta...
Cu teama, cu respiratia taiata, cu bagare de seama, pasesti înauntru si viermele nenorocit parca abia te astepta sa vi sa-l hranesti crescând înca putin în sufletul tau, scrijelind peretii temnitei unde demult cu spaima l-ai închis, sperai tu pentru totdeauna. Cu o bucurie sadica înfuleca ce i-ai adus de mâncare, aruncând resturile secretelor mai mici care îl slujesc cu abnegatie.
Poate nu mai exista, te amagesti uneori, sperând sa gasesti temnita goala însa de fiecare data are grija sa-ti reamintesca ca e înca acolo, ca asteapta sa-l hranesti si îl simti miscându-se lânga inima ta, sufocând-o fara sa se grabeasca. Înca visezi la ziua când vei avea curajul sa dai buzna peste el, sa-i calci în picioare slujitorii, sa-l târasti afara din sufletul tau, sa-l scoti prin carne si nervi si sa-l arati cuiva, sa te eliberezi, sa-i dovedesti ca nu iti mai e frica, sa-i arati din ce esti facut.
Niciun comentariu:
Trimiteți un comentariu